Hristos – temeiul sfințirii și al unității creștine (1Cor. 1:2)

^EDCR către biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei sfințiți în Hristos Isus, chemați să fie sfinți, împreună cu toți cei ce cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos, Domnul lor și al nostru

^NTR către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, către cei ce au fost sfințiți în Cristos Isus, chemați să fie sfinți împreună cu toți cei ce cheamă în orice loc Numele Domnului nostru Isus Cristos, Domnul lor și al nostru

Cel mai important lucru care se poate spune despre biserică este că ea îi aparține lui Dumnezeu (10:32; 11:16, 22; 15:9; 2Cor. 1:1). Pavel folosește termenul ekklēsίa în mai multe feluri. Uneori are în vedere o comunitate locală („bisericile din Asia”), iar alteori se referă la comunitatea de credincioși în ansamblul ei („am prigonit biserica lui Dumnezeu”, 15:9). Remarcabilă este folosirea secvenței en ekklesía „în biserică”, „în adunare”, care face referire la grupul de credincioși reuniți pentru închinare. Nu este întâmplător că verbul folosit cel mai adesea pentru a descrie activitatea bisericii este synérchomai lit. „a veni împreună” (11:17, 18, 20, 33, 34; 14:23, 26).

Sursa sfințirii creștinilor este Mântuitorul însuși. Tema anunțată aici va fi reluată în cap. 5, unde Pavel atacă frontal păcatul desfrâului (porneίa). Întrucât Hristos, „mielul de Paște”, a fost jertfit, credinciosul trebuie să serbeze această nouă realitate „cu azimele sincerității și ale adevărului” (5:8). Sfințenia trebuie manifestată în primul rând relațional. Deoarece creștinul este parte din trupul lui Hristos, orice unire păcătoasă devine inacceptabilă (6:15). Raportarea la Hristos guvernează și comportamentul unui creștin față de fratele său. Un credincios matur nu abuzează de libertatea sa, pentru a nu-l răni pe fratele lui, „pentru care a murit Hristos” (8:11). Întrucât sfințirea presupune separarea de mediul care îl poate afecta pe credincios, ea presupune evitarea contextelor sau a practicilor idolatre. Participarea la „masa Domnului” înseamnă comuniune cu Hristos, iar legătura cu Mântuitorul exclude frecventarea templelor idolatre și părtășia cu demonii (10:20).

Sublinierea făcută de Pavel prin dubla referire la sfințire („sfințiți… chemați sfinți”) are rolul de a-i semnala cititorului că acest aspect va reveni în cursul epistolei. În mod tipic, temele lansate de autor în primele paragrafe ale epistolei au ecou în alte capitole. În lumina elementelor care vor fi introduse pe parcursul epistolei (corintenii tolerează o abatere morală „cum nici între păgâni nu se pomenește”), declarația Apostolului are în subtext o nuanță critică. Insistența pe sfințenie scoate în evidență un domeniu în care corintenii sunt deficitari.

Secvența „împreună cu toți” trebuie pusă în relație cu „chemați să fie sfinți”. Credincioșilor li se spune că sunt chemați să fie sfinți ca parte a unei comunități mai mari de credincioși (cf. 14:36).

Pentru Ioan Hrisostomul (Hom. 1 Cor. 1.1, PG 61, col. 13) expresia „biserica lui Dumnezeu” are rolul de a sublinia importanța unității. „Dacă este biserica lui Dumnezeu, ea trăiește în unitate și este una, nu doar în Corint, ci în toată lumea. Căci numele bisericii transmite nu separare, ci unitate și armonie”. Predicatorul răsăritean consideră că prin „sfințire” (haghiasmós) se face referire la „spălare” (loutrón), termen care în teologia patristică a devenit sinonim pentru „botez”. Pavel le reamintește corintenilor de necurăția lor din trecut pentru a-i aduce într-o dispoziție smerită. Credincioșii au fost sfințiți nu prin propriile lor merite (katorthṓmasin), ci prin dragostea de oameni a lui Dumnezeu. De fapt, fără intervenția divină corintenii nici nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu: „Astfel că nici acest lucru mic nu este al vostru în întregime. Și dacă v-ați apropiat, vinovați cum sunteți de mii și mii de fapte rele, nici așa nu este meritul vostru, ci al lui Dumnezeu”. Pentru a întări ideea, Hrisostomul citează din Ef. 2:8 și adaugă: „Nici credința nu este a voastră în întregime. Voi nu ați crezut fiindcă ați avut inițiativa, ci ați primit chemarea și i-ați dat ascultare.”

Teodoret al Cirului (Com. 1 Cor., PG 82, col. 229) consideră că tot ce spune Pavel este un remediu la boala lipsei de unitate. După ce îi numește pe corinteni „chemați” și „sfinți”, Pavel îi pune laolaltă cu cei care au crezut, din toată lumea. Aceasta înseamnă că nu doar corintenii trebuie să ajungă la unitate de gândire; toți cei care au dat crezare mesajului mântuitor trebuie să aibă același fel de a gândi (phrónēma), de vreme ce aparțin aceluiași trup, al Domnului Hristos.