Lipsa de unitate: problema de fond a bisericii din Corint (1Cor. 1:10)

^EDCR Vă îndemn, fraților, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să vă puneți de acord în ceea ce spuneți și să nu aveți dezbinări între voi, ci să fiți uniți într‑un gând și într‑un cuget.

^NTR Vă îndemn, fraților, în Numele Domnului nostru Isus Cristos, să aveți toți același fel de vorbire și să nu existe dezbinări între voi, ci să fiți pe deplin uniți în gândire și în scop.

Versetul 10 face tranziția de la secțiunea de „recunoștință” la corpul propriu-zis al epistolei. Verbul parakaléō are în context sensul de „a îndemna”, „a face apel la”. Deși Apostolul are autoritatea de a cere imperios unele schimbări de comportament (vezi 4:21; 5:3–5; 14:37), aici el optează pentru un ton deferențial, în acord cu preceptele retoricii clasice, care îi cere vorbitorului să câștige simpatia audienței.

Unii comentatori văd în acest verset ceea ce în limbaj aristotelic se numește próthesis „expunerea cazului”, care trebuie să fie urmată de „dovedirea” lui. Aristotel împarte discursul în prooímion („exordiu”), diḗgēsis („relatarea faptelor”), pístis („confirmarea faptelor”) și epίlogos („încheierea”, care presupune și o perorație) (Ret. 3.13 / 1414a). Înțeleasă în această cheie retorică, Epistola 1 Corinteni are ca „teză principală” apelul la unitate, urmat, în v. 11, de „relatarea faptelor” („mi-au povestit ai Cloei că între voi sunt certuri”).

Folosirea apelativului „fraților” dă o notă mult mai „caldă” secțiunii care urmează. Reluat în versetul următor, termenul are rolul de a defini raportul dintre autorul epistolei și destinatari, micșorând distanța dintre cele două părți. Aceeași notă „fraternă” se observă și în v. 26, când Pavel îndreaptă reflectorul asupra corintenilor înșiși, invitându-i să conștientizeze un fapt important: „chemarea” pe care le-a făcut-o Dumnezeu răstoarnă așteptările și standardele lumii. Dacă analizăm folosirea vocativului „fraților” în primele patru capitole, descoperim că el revine periodic, mai cu seamă atunci când Apostolul adoptă un ton prietenos. Dimpotrivă, nu întâlnim această formă de adresare atunci când Pavel scrie pe un ton apăsat sau chiar tăios (vezi Gal. 3:1–14; autorul indică schimbarea de registru abia în Gal. 3:15, prin inserția vocativului).

Autorul le cere corintenilor „să aibă toți același fel de vorbire” (NTR), adică „să vă puneți de acord în ceea ce spuneți” (EDCR). Din același verset reiese limpede că Apostolul nu are în vedere doar acordul formal, exprimat în cuvinte, ci o unitate mai profundă, la nivel de gândire și scop. La momentul scrierii epistolei, comunitatea corinteană era afectată de schίsmata (3 ocurențe în epistolă: 1:10, 11:18 și 12:25), adică dezbinări, echivalent folosit în aproape toate versiunile românești ale Bibliei, începând cu Bibl.1874. Prin folosirea termenului schίsma (înrudit cu verbul schίzō „a rupe”, „a sfâșia”), Apostolul indică faptul că unitatea bisericii este grav afectată, comunitatea fiind divizată din multe puncte de vedere.

Pentru a exprima nevoia de unitate, Pavel recurge la verbul katartίzō, care este folosit uneori la propriu cu sensul de „a repara” (mreje, Mat. 4:21) sau „a pune la loc” (ceva dislocat). Întrucât Apostolul prezintă adesea comunitatea ca trup, n-ar fi exclus ca folosirea termenului să fie colorată de acea conotație care se întâlnește în textele medicale. Mădularele din trupul lui Hristos au fost „dislocate” de conflicte și trebuie să fie puse din nou împreună, în armonie. Creștinii trebuie să fie uniți („pe deplin uniți” NTR), pentru a putea da curs unei viziuni coerente.

Deși „fracturile” din interiorul comunității se văd mai ales în vorbire („eu sunt al lui…”, v. 11), este limpede că lipsa de unitate are rădăcini mai adânci, în noũs („gând” EDCR, „gândire” NTR), termen care a făcut o îndelungată carieră în filozofie și care acoperă atât procesul gândirii, cât și rezultatul lui („înțelegerea” la care se ajunge în urma reflecției). Că între membrii bisericii există multe diferențe de gândire reiese cu prisosință din următoarele capitole, care tratează câteva chestiuni morale importante. Celălalt termen folosit de Apostol, gnṓmē („cuget” EDCR, „scop” NTR), deși înrudit etimologic cu conceptul de „cunoaștere”, a ajuns să fie folosit mai ales pentru a denumi cunoașterea dintr-un unghi personal (i.e. „opinia”, „părerea”, 7:25,40) sau chiar „intenția” care se asociază unei anumite mentalități (Ap. 17:13, 17).

Ioan Hrisostomul (Hom. 1 Cor. 1.1, PG 61, col. 21–22): Secvența „pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos” arată că Pavel îl ia pe Hristos ca „aliat și ajutor”, întrucât îndemnul pe care l-ar fi dat Apostolul în nume propriu nu ar fi avut sorți de izbândă. Apostolul apelează la mult tact pastoral din motive practice: „Dacă mustri aspru pe cineva, îi stârnești ferocitatea și nerușinarea. Dar dacă îl iei cu binișorul, îi pleci grumazul, îi domolești îndrăzneala și îl faci să-și plece capul.”

Predicatorul răsăritean parafrazează astfel cererea lui Pavel (col. 23): „N-am spus că unitatea (homónoia) trebuie să fie doar în cuvinte, căci eu urmăresc înțelegerea (symphōnίa) la nivelul minții. Dar fiindcă poți să spui același lucru din minte, dar nu în toate privințele, [Apostolul] a adăugat aceasta: să fiți uniți în chip desăvârșit. Cel ce este unit într-o privință, dar în alta gândește diferit nu mai este unit în chip desăvârșit, nici nu mai ajunge la unanimitate (homophrosýnē). Poate exista armonie la nivelul gândurilor (nóēma), dar să lipsească armonia la nivelul intenției (gnṓmē), ca atunci când avem aceeași credință, dar nu suntem uniți în dragoste.”