După cele două vindecări glorioase din Luca 5:12-26, Luca ne istorisește chemarea lui Levi – Matei. Isus a ieșit din casa unde a dat învățătură și unde l-a vindecat pe omul paralizat, și l-a văzut pe vameșul Levi stând așezat la vamă, cu ceilalți. Atunci l-a chemat „Vino după mine” (EDCR) sau „urmează-mă” (NTR, gr. akoulouthei moi, „urmează-mi”). Aceasta este prima dată când Isus, în evanghelia lui Luca, folosește porunca „urmează-mi”, care apare apoi și în 9:59, în aceeași formă. Așadar, ucenicia implicată la chemarea lui Petru, în 5:11, este afirmată cu claritate și în cazul lui Matei, în 5:27. Levi era vameș și, așa cum zice Chiril „(înainte era) un om nesătul după câștig murdar, de o lăcomie fără frâu, nepăsător față de dreptate în dorința de a dobândi ce nu-i aparține; așa era caracterul vameșilor. Dar tocmai el a fost smuls din chiar laboratorul nelegiuirii, la chemarea lui Hristos, mântuitorul nostru, al tuturor.” [1] Tot el spune că „Levi a fost cu adevărat mântuit, iar nouă evenimentul ne dă speranțe fericite (de mântuire, n.m.)”.[2]
Reacția lui Levi este aceeași cu reacția lui Simon, Ioan și Iacov: a lăsat totul, s-a ridicat și l-a urmat (5:28, cf. 5:11). În cazul chemării lui Petru, nu s-a intrat în detalii, dar aici avem parte de mai multe amănunte. Plecarea lui Matei de la vamă a fost imediată, dar a inclus și câteva momente speciale. De exemplu, el a dat o masă de despărțire pentru ceilalți colegi vameși și alți cunoscuți („mare ospăț”, dochēn megalēn, v. 29), în casa lui. O mare mulțime a venit să participe. Se pare, astfel, că și Matei avea o casă spațioasă, la fel ca a acelora unde s-a făcut vindecarea omului paralizat. Și, de asemenea, avea și foarte mulți bani, fiind vameș. De fapt, ospățul acesta a fost atât de mare încât nu i-a fost greu lui Isus să vorbească despre el ca despre o nuntă.
În secțiunea 5:30-39 apare prima discuție cu învățături, date la o masă publică, de către Isus, în evanghelia după Luca. Evanghelistul Luca este foarte interesat de acest tip de subiect, pentru că cititorilor greci le era foarte plăcut. Mulți filosofi greci din timpul acela obișnuiau să dea învățături la masă (Platon, Socrate, Seneca, etc.). În felul acesta, Isus este pus, dintr-o dată, în galeria marilor învățători ai timpului, deși el era mult mai mult decât atât.
Oricum, este foarte interesant că Isus a acceptat invitația. Această generozitate va fi foarte aspru judecată de farisei și cărturari, care au început diverse discuții cu ucenicii lui Isus. Este posibil ca acești farisei și cărturari să nu fi fost invitați, ci vorbeau undeva pe la uși. Chiril scrie că „sunt unii care doresc să îi lipsească pe cei înfășurați de păcat, de lucrarea bunăvoinței divine: căci ei nu concep pocăința, ci, cum se vede, îl admonestează pe Mântuitor că îi caută pe ai săi, în orice colț ar fi ei risipiți. Celor ca ei le spune, fariseii v-au lăsat un exemplu de cârtire, când au văzut că Levi a chemat o mulțime de vameși la el, și au cinat împreună cu Hristos, mântuitorul tuturor”. [3]
Prima lor obiecție este că ucenicii și Isus mănâncă și beau cu vameșii și păcătoșii. Aici se văd etichetele puse de ei și diferențele sociale, barierele existente. Și totuși, Isus l-a chemat pe Levi dintre vameși. Levi este un simbol al renașterii și vindecării națiunii lui Israel. Vameșii devin apostoli. Deși fariseii au stat de vorbă cu ucenicii, răspunsul vine de la Isus. El le răspunde cu o primă parabolă, parabola medicului și a bolnavilor. Isus nu a venit să îi cheme la pocăință pe cei sănătoși, ci pe cei păcătoși. Isus este un pic ironic față de sănătatea spirituală a fariseilor. Cum spune Ambrosie: „cine este drept, nu este chemat la har. Dacă harul izvorâşte din pocăinţă, atunci, cine dispreţuieşte pocăinţa, renunţă la har” [4]…
Chiril întreabă și dă și răspunsul: „Dar pentru ce motiv îl mustră fariseii pe Mântuitor că mănâncă cu păcătoșii? Pentru că legea îi învăța să facă distincție între sacru și profan, adică, ceea ce este sfânt nu trebuie să fie atins de ceea ce este profan. Ei au formulat mustrarea ca și cum apărau poziția Legii, dar în realitate era vorba despre invidie împotriva Domnului, și de dorință de a-l acuza”. [5]
A doua obiecție a fariseilor și cărturarilor este despre excesul de ospețe și nevoia de post. Ei arată că mișcarea nou pornită a lui Isus, nu are seriozitatea ucenicilor lui Ioan sau cea a rabinilor farisei. Ei postesc și se înfrânează, și se roagă, în timp ce Isus și ucenicii lui merg la mese publice (33-34). Acum reproșul îi este adresat direct lui Isus. Isus le răspunde cu o a doua pildă, a mirelui (35). Pentru prima dată, Isus lasă să se înțeleagă că el este ca un mire – și va mai folosi această comparație. Nuntașii mirelui nu pot posti când sunt la masă cu mirele. Mai târziu, da, vor posti când mirele va fi luat de la ei – aceasta este prima referință la moartea, învierea și înălțarea lui Isus. Conform lui Ambrosie, „mirele cel bun este Isus, iar nunta cu el ne eliberează de stăpânirea cărnii”.[6] În esență, „Isus nu este împotriva postului, căci postul supune carnea și controlează poftele sexuale”.[7]
Cu privire la această nuntă simbolică la care se referă Isus, Chiril spune că aici este vorba despre nunta întrupării, în care natura divină a Fiului se unește cu natura umană, spre mântuirea noastră.[8] Poate fi și nunta pocăinței lui Matei, care își dedică toată viața ascultării de Dumnezeu, ca slujitor al lui Hristos. Cei credincioși se bucură de har și de transformare, dar slujitorii Legii deși postesc, se înrăiesc. Sau postind, vor ajunge și mai răi, mai nemulțumiți. Cel puțin așa lasă să se înțeleagă Ambrosie: „În timp ce credincioșii sărbătoresc și se odihnesc în împărăția cerurilor, necredincioșii vor posti și vor fi chinuiți. În același timp se vede diferența între cei ce sunt ucenicii Legii și cei ce sunt ai harului: cei ce urmează Legea vor suferi în sufletul lor postul unei înfometări eterne, în vreme ce aceia care au primit Cuvântul în intimitatea sufletului, înnoiți prin abundența hranei și a apei vieții veșnice, nu vor cunoaște foamea și setea.” [9]
În a treia pildă, fariseii nu au întrebat nimic nou, dar Isus continuă cu răspunsul său, folosind pe mai departe, imaginea nunții, unde oamenii veneau cu haine frumos pregătite și se așteptau să se bucure la masă, folosind vin. Obiceiul evreiesc era să folosească vin, și era o discuție întreagă despre calitatea vinului servit (discuția apare și la nunta din Cana, Ioan cap. 2). Vinul servit era împătrit cu apă, sau chiar diluat de opt ori. A bea vin pur, sau simplu îndoit cu apă era socotit un obicei grosolan, needucat și distrugător de petreceri pentru că oamenii ajungeau să se îmbete. Așa era obiceiul la evrei, și era asemănător și la romani.
Așadar, Isus le răspunde cu parabola hainelor, mai întâi. Se pare că Legea de pe Sinai este haina veche, iar învățătura lui Isus este haina nouă. Nu iei petec din haina nouă ca să repari o haină veche, căci se rup amândouă. Iei pur și simplu o haină nouă. La masa mirelui Isus nu vii cu haina veche a Legii lui Moise la care să pui petice de învățături noi.
Apoi el folosește parabola vinului. De fapt, sunt două parabole ale vinului aici, 36-39. În 36-38 este prima parabolă, cea a vinului nou care se pune în burduf nou. Altfel, vinul nou va distruge burduful vechi și se pierd amândouă. În această primă parabolă, Isus este vinul cel nou, iar formele și tradițiile vechi ale Legii, ca un burduf vechi, nu sunt potrivite pentru forța de viața și efeverscența vinului nou. Pentru Chiril „inima iudeilor este burduful cel vechi, și de aceea nu poate ține vinul cel nou, care este porunca salvatoare a evangheliei, care bucură inima omului.” [10]
A doua parabolă a vinului este în v. 39, în care vinul vechi este cel mai bun, iar după ce au gustat vin vechi, nimeni nu mai vrea vin nou. Aici parabola se aseamănă cu discuția despre vin de la nunta din Cana, unde vinul cel bun fusese adus mai la urmă. Este posibil ca masa lui Matei și nunta din Cana să nu fie foarte departe, cronologic, una de cealaltă. Conform acestei parabole, Isus este vinul cel vechi, mai gustos, și nimeni nu mai vrea vinul nou al tradițiilor omenești, dacă s-a întâlnit cu Isus. Într-adevăr, Isus reprezintă valori profunde și străvechi, el vine din veșnicie, și aduce o înțelepciune nespus de profundă, de așezată și de adevărată, pe care nimeni nu mai dorește să o înlocuiască.
Învățătura aceasta se potrivește perfect la o nuntă, dar, în același timp este și foarte îndrăzneață. Nu mulți creștini ar accepta sau ar felicita folosirea acestor parabole, dar Isus era și drept (neprihănit) și era și surprinzător. El a apelat de mai multe ori la un limbaj neobișnuit când a vorbit despre mântuire, cum ar fi situația când a spus că trupul său este o hrană adevărată și sângele său o băutură adevărată, în Ioan 6. Acolo, în mod destul de clar, este vorba despre Cina Domnului și despre credință în jertfa lui Isus, nu despre canibalism.
[1] Chiril, Comentariu la ev. Luca, cartea 5, predica 20, p. 84 (Smith, St. Cyril, vol. I).
[2] Chiril, Comentariu la ev. Luca, cartea 5, predica 21, p. 85 (Smith, St. Cyril, vol. I).
[3] Chiril, Comentariu la ev. Luca, cartea 5, predica 21, p. 86 (Smith, St. Cyril, vol. I).
[4] Ambrosie, Comentariu Luca, 5.22 (SC-045, vol I, 191).
[5] Chiril, Comentariu la ev. Luca, cartea 5, predica 21, p. 87 (Smith, St. Cyril, vol. I).
[6] Ambrosie, Comentariu Luca, 5.24 (SC-045, vol I, 192). „Bonum sponsus dominus Iesus. Hic novo partu naturam initiavit, huic desponsata corruptelis carnis absolvitur.”
[7] Ambrosie, Comentariu Luca, 5.23 (SC-045, vol I, 191).
[8] Chiril, Comentariu la ev. Luca, cartea 5, predica 21, p. 88 (Smith, St. Cyril, vol. I).
[9] Ambrosie, Comentariu Luca, 5.17 (SC-045, vol I, 189).
[10] Chiril, Comentariu la ev. Luca, cartea 5, predica 22, p. 90 (Smith, St. Cyril, vol. I).
SCER 