Aceste două capitole reprezintă unul din cele mai cunoscute pasaje ale Bibliei: echipa israelită de recunoaștere aduce un raport bun despre Canaan, dar cu avertizări temătoare, iar poporul are o reacție majoră de neîncredere în călăuzirea și chemarea Domnului. Lipsiți de curaj, ei vor să se întoarcă în Egipt, în robie, ceea ce atrage o disciplinare severă din partea Domnului.
În Numeri 13:1-16, avem o listă a întâietății fără de glorie. Cei 12 cercetași au fost trimiși pentru că erau căpetenii, dar s-au întors cu un raport lipsit de curaj spiritual și credință. Doar Caleb, din tribul lui Iuda, și Iosua, din tribul lui Efraim, au arătat încredere în chemarea și victoria Domnului (13:30). Restul au denigrat la unison ideea de cucerire și au speriat poporul că nu vor fi în stare să câștige nici o bătălie.
Observăm următoarele reacții ale evreilor ajunși în fața Canaanului, care ne dau de gândit și nouă, ca Biserică.
- Descurajarea dezabilitantă: vedeau că țara e bună, dar s-au descurajat că locuitorii le sunt vrăjmași și sunt puternici (frica de oameni este o mare capcană – Prov. 29:25). Important este să îndrăznim cu Domnul. Cei răi nu au sprijinul Domnului (14:9). Nu trebuie să fim impresionați de opoziția necredinței.
- Teama paralizantă pentru viitorul familiei: le-a fost frică pentru ei înșiși, soții și copii, ca să nu ajungă „de jaf”, adică în greutăți, primejdii, persecuții, la mâna răutății altora (Psa.127:1-3). Grija pentru familie trebuie să ne aducă mai aproape de Dumnezeu, de călăuzirea lui, de valorile lui. Din cauza neascultării, Domnul le-a binecuvântat copiii, dar părinții neascultători au murit în pustiu.
- Neascultare organizată: au dorit un lider să se întoarcă înapoi în Egipt (neascultare față de Dumnezeu, 14:4). Nostalgia trecutului și lipsa de credință i-a făcut să dorească să fi murit în Egipt. Ce este mai de dorit: libertatea și binecuvântarea Domnului, în austeritate și încercări, sau lipsa de stres, în păcate, adesea în asuprire omenească și moarte?
- Pocăință răzvrătită: s-au decis să meargă totuși la bătălie, în ciuda interdicției lui Dumnezeu și a pedepsei primite, doar pentru că așa doreau ei (14:40, 44-45). Dumnezeu nu acceptă o pocăință obraznică, răzvrătită, care vrea să se impună. Pocăința adevărată este smerită și se întoarce cu adevărat la Dumnezeu. Omul pocăit ține cont de judecățile și de condițiile lui Dumnezeu și le respectă.
Pedeapsa Domnului față de popor a fost severă. Liderii necredincioși au murit înaintea poporului și a Domnului, loviți de o moarte năpraznică, doar Iosua și Caleb au trăit. Domnul a oprit poporul de la cucerirea Canaanului și, astfel, ei au rătăcit 40 de ani în pustiu (un an pentru fiecare zi din cele 40 de zile în care fusese explorată țara de către cei 12 cercetași). Încercarea lor de a relua lupta și de a începe șirul de victorii a fost înfrântă dramatic. Toată generația care a luat parte la această răzvrătire față de planurile de eliberare ale lui Dumnezeu (de la 20 de ani în sus) a murit în pelerinajul prin pustiu, care a urmat după aceea, vreme de 40 de ani.
Răsplătirea celor credincioși însă a fost mare. În contrast cu ei, liderii credincionși Iosua și Caleb au intrat în Canaan și au participat la cucerirea țării, și au văzut binecuvântarea Domnului peste copiii și familiile lor. Într-un fel, este interesantă viața acestor doi cercetași credincioși. Ei au trecut prin greutăți, împreună cu toți ceilalți, dar au trăit să vadă și victoriile mărețe și victoriile poporului care a cucerit Canaanul. Între timp, tovarășii lor de generație au murit cu toții în pustiu.
SCER 