1 Petru 1.10-12 (B. Costea)

Bogdan Costea, din Comentariu pe 1 Petru, cf. 1.10-12

EDCR ¹⁰Cu privire la această mântuire, cei care au profețit despre harul dăruit vouă au căutat și au cercetat îndelung ¹¹ca să afle pe cine și ce împrejurări avea în vedere Duhul lui Hristos, care era în ei, când vestea mai dinainte patimile lui Hristos și slava de care aveau să fie urmate. ¹²Lor le‑a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi au rostit lucrurile care v‑au fost propovăduite acum de cei care v‑au adus Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer, lucruri pe care și îngerii doresc să le privească.

NTR ¹⁰Cu privire la această mântuire, profeții care au profețit despre harul ce urma să fie pentru voi, au căutat și au cercetat cu atenție, ¹¹încercând să afle pe cine sau ce vreme le arăta Duhul lui Cristos din ei, atunci când a mărturisit dinainte despre suferințele lui Cristos și glorificările care urmau după acestea. ¹²Lor le‑a fost descoperit că nu pentru ei înșiși, ci pentru voi slujeau ei cu privire la lucrurile care v‑au fost istorisite acum prin cei ce v‑au vestit Evanghelia prin Duhul Sfânt trimis din cer – lucruri la care până și îngerii tânjesc să privească.

Pornind de la imaginea de ansamblu, contextul acestui paragraf este stabilit de înțelegerea paragrafelor precedente care alcătuiesc unitatea din care face el  parte. După cum au observat mulți comentatori, această unitate a introducerii scrisorii este numită în mod adecvat binecuvântarea și este alcătuită din trei paragrafe.

Primul paragraf (1:3-5) introduce subiectul gramatical (ὁ Θεὸς, Dumnezeu) al întregii unități pe care se sprijină întreaga construcție până la 1:13. De asemenea, primul paragraf începe să dezvolte tema dominantă a unității care pare să se învârtă în jurul doctrinei mântuirii.  Încă din versetele 3 și 4. cititorilor li se amintește că Dumnezeu este cel care i-a născut la o nădejde vie și la o moștenire veșnică. Se poate spune că toate aceste cuvinte (ὁ ἀναγεννήσας… εἰς ἐλπίδα ζῶσαν în 1:3, și εἰς κληρονομίαν ἄφθαρτον în 1:4) servesc scopului de a exprima dinamici variate ale aceleași realități, anume σωτηρία (mântuirea) care este menționată de trei ori în această secțiune a binecuvântării, din totalul celor patru apariții în întregul discurs al epistolei (1:5, 9, 10; 2:2).

Al doilea paragraf (1:6-9) se concentrează pe reacția firească a creștinilor ca urmare a mântuirii lor: bucuria, în ciuda faptului că au fost întristați de încercări, și iubirea în ciuda faptului că nu L-au văzut pe Hristos. Ultimul verset al acestui al doilea paragraf introduce mântuirea ca subiect pentru al treilea și ultimul paragraf al secțiunii de binecuvântare.

Despre această mântuire rezervată audienței sunt afirmate trei lucruri principale. În primul rând, are o realitate trecută. Acest lucru este indicat de participiul aorist ἀναγεννήσας. În al doilea rând, are o realitate prezentă implicită (contemporană cu timpul audienței) sugerată de sintagma τοὺς ἐν δυνάμει θεοῦ φρουρουμένους (1:5) și, posibil, prin implicarea menționării credinței destinatarilor. În al treilea rând, această mântuire este proiectată în principal în viitor, adică eschatonul. Dovada aceastui fapt este menționarea „nădejdii vi” (1:3), a „moștenirii” (1:4) și a „mântuirii gata să fie descoperită în vremurile de pe urmă” (1:5). Tocmai pentru sfârșitul acestei mântuiri, credința funcționează ca un mijloc, frumos exprimat prin apoziția în expresia „rezultatul credinței voastre, mântuirea sufletelor voastre” (1 Petru 1:9).

În continuare, frumusețea retorică a acestui ultim paragraf al binecuvântării (1:10-12) se realizează începând cu versetul 9 prin folosirea construcției „coadă-cap.” O astfel de construcție retorică se referă la reluarea aceluiași cuvânt la finalul unui paragraf și începutul următorului paragraf, care aici intră în combinație cu utilizarea specială a formulei περί + pronume relativ + substantiv (asemănător cu Fapte 26:7). Această construcție subliniază tema mântuirii menționată mai devreme în v. 5, și care a fost sugerată prin folosirea sinonimelor lexicale (relative) precum „nașterea din nou” (v. 3) și „moștenirea” (v. 4). Este un mod creativ de a folosi sublinierea retorică pentru a indica importanța acestui paragraf (1:10-12).

Un alt mod de a sublinia importanța retorică a acestui paragraf în întreaga epistolă este folosirea condensată de evenimente și personaje. Acest paragraf este aglomerat de evenimente și oameni, pe măsură ce dinamica trece de la Dumnezeu la noi, la Hristos, și iar la noi. Accentul inspirației și providenței divine este văzut în activitățile profeților, a lui Hristos și a Duhului Său, și a evangheliștilor, atrăgând chiar atenția îngerilor, care sunt interesați de harul desemnat pentru vremurile de pe urmă, vremuri care au început deja. Desemnarea suferințelor și gloriilor destinate lui Hristos este crucială, așa cum vom vedea în următoarea postare pe blog.

Încheind secțiunea de binecuvântare din 1 Petru, acest paragraf aduce un ultim motiv pentru a-L binecuvânta pe Dumnezeu, și anume, poziția noastră privilegiată în planul și istoria harului mântuirii. Acest lucru este sugerat de faptul că atât profeții, cât și evangheliștii, prin Duhul Sfânt, conlucrează la mântuirea creștinilor din vremurile de pe urmă, mântuire făcută posibilă prin patimile lui Hristos și slava consecutivă (adică învierea, înălțarea și mijlocirea de la dreapta tronului divin).